Definitia fericirii

Daca am lua suferintele varstei de douazeci de ani si le-am trai la treizeci, pe cele de la treizeci la patruzeci...si asa mai departe cred ca am schimba istoria lumii, am spune ca nimic nu este pentru totdeauna, ca nici un om nu este de neinlocuit, nici macar mama, ca iubirea nu se traieste doar in doi, ca moartea nu este in afara vietii, ea face parte din viata, ca a pierde si a regasi este un cantec de dor ce-l cantam obsedant, ca nu poti trai in afara societatii chiar daca poti sa ai trufia de a te crede superior ei, ajungi intr-o modalitate sau alta sa devii sclavul sau, ca nu exista viata fara sa existe compromis, ca a face ce-ti place este intr-un final definitia fericirii si cum atat de rar facem doar ce ne place...sfarsim prin a fi vesnic nefericiti.
Ca a fi iubit este mai important decat a fi puternic...,dar ca fiind iubit esti mult mai puternic !

Sa iubim...

Ma intreb aproape obsedant daca sufletul unei femei poate exista in afara iubirii...Este iubirea motorul care-i porneste instinctele, ii trezeste marile revelatii, ii arata calea ?
Si poate fi femeia femeie in lipsa iubirii ? Ma gandesc desigur la iubirea in doi, aceea impartasita, stiuta, vorbita in limbajul trupului, cantata cu note inalte, acute, statuand rostul vietii pe pamant, a trecerii usoare dintr-o dimensiune in alta, ca intr-un zbor simplu. Am intalnit in trecut zeci de tipologii de femei, frumoase pur si simplu, fara nici o indoiala, dinti si par de zeite, picioare facute parca din vopseaua marilor pictori, piele de imaculata imaginatie poetica, sau urate si foarte amuzante, acelea care stiu sa rada de defectele lor ca si cum ar juca un joc pentru copii, hazul lor cucereste, intretine, te face sa uiti pentru care dintre motive ai crezut initial ca-i urata, femeile doamne, acelea cu maini lungi si geanta asortata cu pantofii, cu taietura rochiei sau a compleului perfecta, care stiu sa poarte o bijuterie scumpa, care stiu sa tina piciorul peste picior, chiar si pe sub  fata de masa cu franjurii atarnand timid, femeile copile, adolescentine, chiar si trecute de prima tinerete, cu ochii sclipind, cu ras de zurgalai rasturnati in zapada de altadata, acelea care stiu sa se joace, care devin atractia imediata a copilasilor de pe la nunti, de prin parcuri, de pe oriunde merg...,dar pe toate aceste doamne le pot incadra in doua categorii, fara sa clipesc...cele care iubesc si sunt iubite, si cele care...nu pot fi iubite sau nu stiu a iubi.

Singuratea sufleteasca ne usuca substanta umana, ne contorsioneaza frumusetea, ne subjuga vointa...Sa iubim asadar..., fara teama de ridicol, fara stiinta ca sentimentul ni se va intoarce, sa iubim ca iubim, si sunt incredintata sa cred ca iubirea naste iubire...si frumusetea va creste-n noi nestingherita, cucerind chiar si sufletele meschine...

ganduri de Paste...

Mi-am facut curat in suflet, mi-am aruncat indoielile si mi-am tratat cu flori si ciocolata-n poleiala argintata, ranile trecutului ravasit prin mine ca o claie de par lung, prinsa in furtuna diminetii racoroase, apoi mi-am rasfoit gandurile. Era pe ele, printre ele, un soi de praf de tristete intarziata, cumva uitata pe un raft al copilariei memoriei…si am inceput sa sterg cu rabdare gand cu gand. Apoi am dorit, docila cum nu mi-e felul, sa-mi aranjez in dulapurile mintii acut intrebatoare, amintirile ce se ascunsesera in diferite cotloane intunecate, jucand cu mine un fel de joc de-a v-ati ascunselea, si cand eram usor mai sprintena, prindeam cate una la inghesuiala, dar asta se intampla din pacate foarte rar, ele erau mai bune decat mine la jocul cu pricina. Totusi dupa cum am spus, incet incet am terminat si treaba asta nesuferita..si cand sa-mi deschid relaxata cartea la pagina cu semn in ea, mi-am dat seama ca nu mai aveam la dispozitie decat o singura zi sa pot spala bietul meu suflet de pacate…

Mai era doar o singura zi din saptamana mare si eu nu-mi terminasem curatenia. Aproape ca ma prinsese oboseala la treaba cu adevarat cea mai importanta si m-a podidit plansul. Insa, fiecare lacrima sarata ce-mi atingea in cadere pielea , spala cu umilinta cel mai urat si putregacios dintre pacate, unul cate unul…una cate una…boaba alba, boaba neagra…Le-am prins pe toate intr-un sirag imaginar, ce sclipea in oglinda mea interioara, ca un veritabil colier din pietre pretioase si grele…, bunele si relele…

A iesit si soarele in clipa urmatoare, maret, trufas…generos…si mi-am incalzit pe plita lui, dorintele toate si atunci te-am vazut in mintea mea pe tine…Esti tot acolo si eu sunt tot aici…, asta-i toata frumusetea mea!!!

Sunt fericita!! Curatenia-i gata…

Altădată...

A venit primavara...!! A mai sesizat cineva asta?

Altădată...imi umplusem deja bratele amândouă cu flori de anotimp in revenire, zambile, ghiocei, narcise albe si galbene, bătute bine si mirosind a poiană de munte abia dezmierdată de un soare timid ca un adolescent cu sperante-n plete...,altădată...as fi adulmecat cu nările umflate trufaș, asfaltul splălat de-o ploaie grăbită sa ajungă-n vară cu un tren rapid, la clasa I..., as fi mângâiat cu fata mea prea albă, ingheațată-n așteptare, căldura din emisferele indepărtate si mi-as fi incălțat deja...pantofii roșii, decupați, aceia cu toc inalt, si cu vise in flecuri...Toc, toc...uite, viata e totuși frumoasă! Si altădată pe vremea asta mi-as fi băgat măcar o singură dată picioarele in marea rece, vuind nemultumită de puterea unui vânt dintr-un anotimp ce paralizeaza orice, chiar si ambitia unei tinere din provincie, venită-n capitala cu covrigi atârnați..in cozi de oratănii...!!

Hei,hei...altădată primăvara era renaștere, inviere, metamorfoză, viziune...!! Cine mai știe ce-i acum primăvara?

Telefonul sună enervant...cu un zgomot prelung,neintrerupt...

-hai la o plimbare...pe oriunde!!

Imi inchid infrigurata geamul...si răspund vocii destul de prompt:

- altădată!!