Slabiciunea mea...

Am o slabiciune pentru iubirile mari... Acele iubiri devastatoare, inaltatoare, iubirea aceea in care ard clipa de clipa, in care iubesc pana cand simt ca ma seaca, pentru ca apoi sa ma umple iar si iar... Iubirile mari se traiesc fara maine, fara azi... Doar intre doua respiratii, odata iti simti sufletul steag pe  cel mai inalt catarg, in clipa urmatoare simti ca te prabusesti... De unde vine tragismul in marile iubiri? De acolo de unde doua minti ale celor doua suflete pereche stiu ca nimic nu rezista pe lume, ca suntem sortiti schimbarii, nefastelor jocuri ale propiului ego, de unde nu semanam azi cu cei ce-am fost ieri... 

Dar cat traiesc in marea iubire ma simt mare, inaccesibila in fericirea mea fluctuanta, ma simt stapana peste tot si toate... Ce vrei mai mult? Ce poti mai mult de atat intr-o viata? Nimic in afara de aceasta iubire nu te poate propulsa catre culmi, nimic...

Daca insa, intri in viata mea cu intentia de a-mi da o iubire mica, nu te forta sa-mi treci calea sufletului...

Nu vei rezista..., te vei impiedica de aceasta slabiciune a mea...

Iubirea-i stiinta aflata cu ajutorul sufletului...

Tu ma stiai cumva, din trecut.., din amintiri netraite, din timpuri ce n-au fost! Cu tine totul era simplu, tu nu aveai nevoie sa stii despre mine intrebandu-ma, tu ma cunoasteai deja... atat de bine! Eram eu fara sa stiu, o parte din tine? Care, iubitule? Cea senina si plina, sau obscurul si golul? 

Ne amestecam fiintele precum niste alchimisti pretiosi, ca la final intregi sa ne gasim...

Eu in tine, tu in mine!

Iubirea-i simpla cand nu vrei sa stii, pentru ca simti, ceea ce simti este mai important decat ceea ce cercetezi...

Iubirea-i stiinta aflata cu ajutorul sufletului!!