Mi-am dat seama ca nu pot trai fara tine..., mi-e greu sa respir, mi-ai strangulat dreptul la propria-mi inima, bat in ritmul dictat de tine, intre a expira si a inspira aleg sa te sarut pe suflet, placere mai mare decat sa ma simt robita de tine, nici ca mi-a cunoscut mintea si trupul, ma topesc intre secundele singure, si apoi intaresc minutele intre ele, cu mine captiva... 

Bat orele in cuie mari si grele, doar doar se lipesc intre ele si isi incetinesc trecerea... si trec pe langa zi cu noaptea de mana... 

Fa-mi timpul iubire, fi-mi zi de sarbatoare pe timp de ploaie si-ti voi fi numai tie..., dar mai repede, mai repede... pana nu se innopteaza...!!

Mi-e dor de tine cum mi-e dor de acasa....

Pana nu te-am cunoscut nu am stiut unde vreau sa-mi locuiasca sufletul... mi-l puneam oricui in palme si aveam pretentia sa mi-l asculte..., mi-am pus buzele drept gaj intr-o lupta pe viata si pe moarte...negandind atunci ca nu voi mai avea cu ce sa-mi strig iubirea..., parul meu a fluturat cu nonsalanta dorintele-mi in brate straine, nesigure... cum gandeam ca aveam sa ma pot implini vreodata in nesiguranta? 

Dar ochii tai...mi-au construit casa visurilor, din priviri albastre, cu zambete la ferestrele diminetilor mele..., stii cum? Cum ai inalta un zmeu pe mare, intr-o zi cu vant generos, deloc zgarcit... Ma plimb pe holurile tale dragi si-ti gasesc pasii priponiti in fata mea, ca si cum ai ingenunchea divinul si eu te astept acolo...deloc singura, deloc trista... Nu-i risipa in iubirea asta cum nu-i indoiala ca vrei sa-mi dai mai mult decat am sa cer eu vreodata... Nu astepti ceva ce simti ca-ti apartine deja... 

Imi apartii intr-o confortabila si dulce complicitate, imi pot odihni in palmele tale tot trecutul de care sunt obosita peste masura, imi esti liman, tarm de vise sfaramate pe care le culegi si le refaci cu degete de artist, imi modelezi viitorul dupa fiinta ta... de aceea ma intreaba lumea de ce m-am schimbat...?! 

Imi esti acoperis cand se tulbura cerul si se razbuna zeii aruncand in noi cu fulgere si ploi nebune..., miracolul este ca de cand te-am cunoscut  nu-mi mai este frica de nimic... 

Aici vreau sa stau..., la tine...in brate!!

Inima mea nu-i simpla..., simt asta cum ii simt bataile... M-a intrebat odata un prieten unde-si are casa iubirea?? In inima sau in cap? Nu m-am gandit mult nici atunci si inimoasa cum sunt i-am raspuns ca in inima... Fara sa pot da o explicatie, totul este doar simtire...si partea mea realista, rationala, asa m-ar mustra putin, mi-ar spune ca odata si odata inima asta a mea minunata ma va trage-n piept... In anii astia multi de convietuire impreuna am reusit sa ne imprietenim cumva, desi nu am putut pricepe niciodata de ce a permis intrarea pe usa sa principala, a unor oameni care m-au ranit destul cat sa-i expulzez... Si a tot facut asta, desi ma durea...intrau si nu mai ieseau...tot felul de indivizi!! Atunci o blamam, as fi blestemat-o daca nu-mi apartinea, dar astfel am aflat ca  pe oamenii care-ti sunt dati sa-ti fie nu-i poti arunca din inima ta nici rasturnandu-te cu susul in jos..., nu mai exista loc prin care sa iasa...si vor ramane acolo pana la cel din urma ceas... Acum mai stiu ceva ce acum cativa ani nu gandeam... Inima mea-i batrana si inteleapta.., nu-i ca a oricui... Norocul meu, pot sa-i cer mii de sfaturi cand mintea nu-i destul de matura...!!!