Noi eram timp... Nu timpul de-l scurg muritorii intre alergate zile si nopti, ci timpul acela unic, pentru care ne-am nascut si pentru care murim, celeste necunoscute, timpul iubirii... Eram secunde fecunde, ore primordiale, eram cautare si intalnire, inainte si inapoi, eram in noi si noi in Univers, ne scurgeam trupurile din unul in celalalt, odata iti purtam forma inimii si eram mandra din cale afara, odata imi striveai saruturi pe podul palmei tale si le culegeam apoi, cristale, de prin zare...
Iti spuneam pe nume, iti strigam cumva fiinta, de ma auzeai de departe, de prea departe...si nu-mi raspundeai prin vorbe, se topeau pe buzele tale ce-mi purtau dragostea fierbinte, ardeai de dor si ma strangeai, la pieptul tau, si din nou deveneam Tu, si tu Eu, nu intelegi?
Vom continua lumea cu iubirea asta, nu cred ca se stie sfarsita vreodata, incetata, uitata... De unde timp pentru asta?
Un singur lucru nu trebuie sa faci... Sa nu cumva sa incerci sa masori iubirea asta in timp... Doar atunci o vei pierde, doar atunci...
