Exista un fel de miraj incontrolabil asupra notiunii de fericire, inca de copii ne imaginam fericiti din senin, ca si cum semnam un contract cu ea, daca, crestem frumos, daca respectam reguli, daca suntem credinciosi, trebuie sa crestem spre fericire, spre starea aceea incontrolabila de bucurie nestapanita, ca un tot incredibil de cuprinzator, semnale luminoase, incandescente pe care le eliberam cu sufletul spre univers...si el ne intoarce recunoscator explozii de frumusete, totul in jur are magia aceea despre care vorbeam... Dar cresterea nu inseamna aproape niciodata apropierea de fericire...pentru ca ea ni se releva in cele mai neasteptate momente, cateodata-n amintirea unor momente trecute, traite si care nu pareau neobisnuite in trairea lor, cum ar fi prima data cand m-am pregatit pentru o intalnire cu un baiat, o dupa amiaza calda de mai, primul moment in care mi-am culcat capul pe umarul mamei si nu mai voiam de la viata nimic, ultima conversatie pe care am purtat-o cu tata, inainte sa-l pierd definitiv, imi amintesc chipul lui imbatranit frumos si vocea-i imi rasuna si acum in urechi, primul dosar castigat, ultimul tren prins in gara din Brasov, care ma ducea spre casa, primul tau zambet cand m-ai intalnit... Tot ce e prim sau ultim poate fi chintesenta fericirii, dar ce facem cu miezul lucrurilor? ele sunt doar obisnuinta si nu mai emana vaporii aceia incredibili de fericire? cred ca tocmai acolo ar trebui sa gasim fericirea, sa scotocim printre clipe, fiindca mai mult de clipe de fericire, nu vom primi niciodata...
Nimic nu-i intreg in Univers... Fericirea-i chiar podul pe care-l construim intre momentul prim si cel ultim...
Oricum ar fi...am senzatia zi de zi, ca inca stau la coada la fericire... si tu ma astepti la capatul podului...cu acelasi zambet primordial...
