Ii simteam bratul puternic si capul adormit, m-as fi frant sub greutatea lor de nu mi le-as fi dorit atat de tare... Imi placea sa-l privesc adormit desi..., in ochii aceia mi-as fi scaldat intreaga fiinta, sa dispar... Asa dintr-o dat...
De ce plangeam cand il simteam aproape, de ce-l speram cand era departe? De ce era doar el, peste toate? De ce nu vindecase timpul, ranile toate?
-De ce plangi...? a spus asta si m-a strans mai tare, la pieptul sau... Ma dizolvasem in fiinta sa..., se estompase totul in jur, si ziua nu mai avea zgomot de strazi, eram doar noi doi si zorii de zi...
-Pentru ca ziua in care nu vei mai fi aici se rastoarna peste mine cu toate ale sale... Unde vei fi? Oriunde, dar nu langa mine... Ma intreb cat poate un suflet suporta departarea?
-Cat exista in el...iubirea...
