Lasam muntii in spate, in fata ma omora marea cu frumusetea sa si tu..., ah tu... dragul meu ma priveai cu jumatati de ochi, aceia acoperiti de lentilele ochelarilor de soare, vedeai totul mai colorat, ce bine de tine... Te lasasem si pe tine, tot in spate, in fata ma omora privirea ta, zambetul care-mi spunea ca ma stie prea bine, atat de bine incat inca ma rusinez in sinea mea, ca din lumea asta mare nici mama nu a reusit ce ai reusit tu, sa ma stii atat de bine... Poate ca ma stii mai bine decat pe tine... Asta e intr-un fel pacat, dar nu-mi mai bat capul cu tine, e prea frumos in dreapta mea, prea-mi rade marea in fata, prea simt ca-s a ta, prea ma doare...
- Hai sa stam pe nisip, ai spus cu voce groasa de tutun si vise sparte in dintii prea albi...
-Hai sa te tin de mana..., sa ne vada marea, ti-am zis cu fata intoarsa catre tarm...
Cand ai venit catre mine, te-am simtit ca pe rasarit, miere si soare, putin din fiecare, esti atat de al meu, atat de aproape ca mi-e groaza de ziua de maine! Acum insa, ti-am luat mana intr-a mea si te-am strigat pe nume...
-Stefane...
