Ssshh!!

Nu cred in iubirile care simt nevoia sa se strige! Nu cred in amorezii care pun pe tapetul lumii dragostea lor..., ca si cum iubirea ar avea nevoie de spectatori, de aplauze la scena deschisa, ca si cum simpla si frumoasa in intimitate, iubirea nu ar avea nimic grandios, maret... Iubirile strigate in gura mare devin stridente, devin vulgare...precum o femeie frumoasa ce poarta ciorapi plasa si decolteul prea mare!

Mai cred ca simt nevoia sa-si expuna sentimentele si povestile lor fantastice doar aceia care nu sunt siguri de fapt de puterea iubirii lor, de puterea frumusetii iubirii doar in doi, care doar aceea conteaza cu adevarat.

Si oare nevoia de spectacol nu arata de fapt, ca-i gol dincolo de cortina unde aplauda multimea...?

Iubirea n-are nevoie de recunoastere internationala, de brevetare si etichete.

Hai sa iubim in surdina, cu sufletele intoarse cu totul doar catre Eu.., doar catre Noi...doi si garantez ca acolo, doar acolo in suflete este fericirea. Dincolo de ea, sunt doar iluzii stupide spulberate la un simplu click. N-avem nevoie de like-uri ca sa stim ca iubim cu adevarat, omul acela si doar pe el, muzica aceea..si doar pe ea..., cartile sufletului si doar poezia lor.

Ssshh...,asadar!

Chagall in fereastra timpului

Dumnezeu a creeat intai si intai...culoarea! Categoric inainte sa faca omul, el s-a gandit cum ar arata Adam si Eva..., in alb si negru. Si atunci a cules cu rabdare culorile rand pe rand. Albastrul l-a cerut umil cerului si marii..., picurand astfel nuante diverse de violet si marin, pe plansa timpului, rosul si l-a luat din focul ce ardea naprasnic,cu sute de scantei galbui sarite indraznet...pe care le-a prins in hora culorilor zglobii.

Nu fugiti...! un mare pictor sta sa se nasca...Se va zadarnici,daca voi nu existati!

Si culorile s-au urcat docile...cu aripi de fluture prins in vartejul miresmelor,chiar pe podul palmei lui Dumnezeu...Si el a zambit, recunoscator si uimit de frumusetea aceea, de verdele nascut subit chiar din iarba cruda, crescuta iata...sub plansul sau, din seara ce s-a dus...dar nu inainte ca asfintitul sa-si dea ofranda sa sub forma unei portocale foarte coapte si cazute, chiar in...mijlocul unui maiestuos...curcubeu gigantic, ce se intindea de-a lungul si de-a latul lumii..., si chiar si animalele salbatice, s-au oprit atunci din lupta lor sangeroasa, cumintindu-se asemenea unor pisici domestice...

Dumnezeu a mai privit odata opera sa...si a plecat sa se culce...De atunci, pe fereastra veacurilor au inceput a picta...cu migala, pictorii. Si lumea s-a transformat cat ai clipi, intr-o fereastra.

Aici stau eu astazi..si astept ploaia. Poate va veni, in sfarsit!

Cu vara de mana,plec spre toamna...cantand

M-am scuturat de vara…cu durere,
Au cazut din irisii mei…fructele si florile..
Si toate erau albastre,ciudate in albastrul lor,
Spargand melancolii…
Mi-au cazut apoi visele in sacosa goala a prezentului,
Si-am intrat cu sufletul descult, in toamna.
Nu-I asa ca ma primesti la tine,viitor?

Patapum bum

Dimineata de vara cu miros de ploaie scurta si rea, tafnoasa si taciturna precum matusile noastre, cu miros dulce de copilarie pierduta in neantul constiintei de adult responsabil si serios, cautand solutii pentru crize si deficite…, dimineata inmuiata in verdele crud din curtea bunicii, acolo unde muscate neserioase, imbracate in culoare tipatoare si fericita, cerand mangaiere ascunsa si sunete de greieri amortiti de caldura, stau in fata polenizarii iminente ca un vinovat in fata calaului sau, cersind totusi pedeapsa capitala…, dimineata supusa lenevirii in hamacul cu dungi drepte, verzi si portocalii, pe care picioarele mele desculte le trece cum ai trece de linia de sosire al unui maraton in care nu exista castigator si nici invins, dimineata…de vara jilava si inveselita dintr-o data de “ patapumul “ ironic al Olgutei inca copil…, inca vie…, de vorbele moldovenesti ale Medelenilor din epoca trecuta si uitate printre ganduri comuniste si absurde…intr-o lume in care tanjesc sa traiesc simplu, tolanita in poiana plina cu vise implinite si rosii precum fructul copt si vinul mustind toamna vietii…
Mi s-a facut dor de copilarie…si ma umplu cu ea spargand samburii caiselor rostogolite in spatele curtii, culegand corcodusele crude si prea acre, in ciuda tuturor celor ce spun ca…nu fac bine, ma catar impertinent in copacii cu coroanele verzi si inaltate-n cer, precum zmeele aflate in amurg la malul marii, si de sus de acolo…zambesc strengareste pasarilor ce-mi saruta fruntea plina de regrete si ma gandesc …ca va trebui la coborare sa desfac negresit si un borcan cu dulceata de visine, sa miros intai aroma ce se imprastie cu darnicie peste bucatele aflate la copt, si apoi sa-mi bag un deget nesimtit in cleiul roz ciclam, si sa gust in sfarsit bunatatea interzisa…
Intr-o dimineata in care ascult Alifantis, citesc La Medeleni si mananc dulceata.., exact ca-n vacantele de altadata…mi-am dat seama ca aici, la mine in suflet…viata e buna si frumoasa…

Thunderstruck

Aseara m-am perindat prin iad..., timp de doua ore fix...Mi-am pus cornite cu beculete, tricoul meu cel mai frumos si mai vechi cred..., cu AC/DC, blugii aceia rupti pe alocuri si foarte decolorati, dar atat de dragi mie, care daca ar putea vorbi..., omg ce povesti ar spune..., m-am dat cu cel mai trasnit parfum de pe etajera din baie, miros puternic de mosc si scortisoara..., hmm...preferatele mele, cateva bratari extrem de zanganitoare... , am lustruit pe bombeu nelipsitele ciocate din piele, si in timp ce faceam toate astea..., ma gandeam cu duiosie parca, nostalgica fara doar si poate.., ca am simtit sa ma pregatesc special pentru concertul asta, sa ma primenesc, cam cum simteam odinioara s-o fac inaintea marilor concerte aproape interzise...Iris..., cu un soi de respect ce-l port genialitatii acestei trupe, cu ei am inceput maratonul printre trupele rock, ei erau....totdeauna number one...pe lista ceruta de prietenii la a caror parere chiar tineam..., cu ei incep si acum playlisturile cu muzica, pentru orice fel de moment al vietii mele...

Nu vreau sa scriu foarte mult despre asta..., sunt atat de plina de energia aceea electrica, de cei 360 V ce m-au traversat salbatic prin fiecare catun al fiintei mele, desteptand pana si cele mai amortite dintre simturi..., incat orice incercare de redare a trairii efective..., ar pali...stingher!!

Chiar si acum aud...vuietul acela incredibil cu care a inceput concertul..., in momentul in care greii rockului au pus piciorul pe scena...Ca la un semnal nevazut toti cei 600000 de oameni si-au inaltat mainile catre cer, cantand parca, cu toata vocea existenta in lume la ora aceea, versurile piesei Rock'n Roll Train si m-am suit cu mine toata in locomotiva aceea deja legendara, eu...si Rosie...
Apoi ne-au trasnit si ne-au scuturat..., Angus ne-a oferit un numar de striptease marca inregistrata, dupa The Jack, iar Johnson nu s-a lasat mai prejos si cu forta unui atlet ce a dovedit ca este inca, s-a urcat pe clopotul imens, dand tonul in Hells Bells...dar cred ca cel mai frumos moment al serii a fost soloul fantastic, gigantic...al lui Angus, care a chinuit chitara pana la sange, iar noua fericitilor ce stim sa ascultam, ne-a dat cu muzica adevarata peste fata, ne-a biciuit cu extaz, ne-a purtat pe fiecare acord magistral intr-o alta lume...., atat de departe de fapt de piata unde doar ei puteau strange la un loc atatea si atatea suflete..., care in clipele alea, sunt sigura...respirau cu aceeasi gura si simteau cu acelasi suflet...

Si am urlat, am cantat, am mimat apoi cand vocea m-a parasit revoltata de asediul asupra ei, am privit stelele si am simtit vantul...si in final a trebuit sa accept ca s-a terminat...

Prima intrebare pe care am pus-o dupa..., prietenilor...a fost...." unde e urmatorul lor concert in Europa? ", dar mai conteaza de fapt? Ne vom urca sunt sigura in orice tren si vom locui in orice camera...inaintea unui concert AC/DC, pentru ca atat cat mai sunt, simtim sa-i simtim, facem orice fel de sacrificii, numai sa calcam pentru cateva ore...in iad...

Cupa fericirii

O zi frumoasa poate incepe oricum...cu un zbarnait enervant de alarma, cu un zambet de copil topit cu totul in bratele tale dornice sa apropie, sa cuprinda..., sa cucereasca prin atingere spatiul delimitat etern dintr-un inceput de lume clasic si desuet, dar atat de minunat totodata, ca o poveste spusa cu vorbe incinse la focul semineului copilariei, arse pe rugul dorintei calauzitoare si nespuse..., poate incepe cu flori de liliac cazatoare ca stelele ce-ti cuprind irisul intr-o menghina alba si lucioasa, asemanatoare unei parti a lunii noi..., poate incepe cu o aroma de cafea proaspat prajita si care-ti zambeste din cana ta frumos ornata cu frisca dulce si alba precum dintii de lapte, si poate incepe in special in aceasta perioada a anului cu emotia unei zile fericit de fierbinti pe zgura...

Sunt zilele Cupei Davis, zilele acelea in care redescopar bucuria de a fi cu o parte din mine mai aproape de sportul acesta care intr-un mod cat se poate de simbolistic isi spune...sportul alb, fiindca da...in esenta este frumos si pur ca si culoarea, sau nonculoarea ...ce i-a imprimat dintr-un inceput o traiectorie care nu poate fi deviata nicicand..., si nicicum, ea va fi pururi...sinuoasa pentru ca stiu bine asta, intotdeauna in spatele stralucirii stau clipe matuite de munca asidua, si in spatele spectacolului de basm pe care-l ofera pe teren, acel...fairytale, se ascund ani intregi de antrenamente si zbucium, de...zile chinuitoare in soarele biciuitor pana la nesimtire. Si totusi, frumusetea si-a facut iarasi datoria... Am vazut astazi un cadran minunat al acestui ceas ce ticaie de secole cu aceeasi frenezie...Set, game,tiebreak-uri si... zeci si zeci de fete fericite sa priveasca cand in stanga, cand in dreapta, cu mana pavaza ochilor..., care fac roata prin aer...de la un jucator la celalalt...ca un spectator al unei hore strabune, incantatoare, laice pana la Dumnezeu si inapoi...

Si am verificat...De fiecare data cand pasesc in apropierea unui teren de tenis...un soi de pace adanca pune stapanire pe spiritul meu, se linistesc apele care ma inunda cu violenta incrancenata, zambetul insista sa-mi poposeasca pe buzele ironice, linistindu-le..., si incep sa beau incet, incet din cupa fericirii...Ca-i primavara si soarele arde pielea ce-si cere dreptul la vitamina D, si nu-mi mai pasa ca ma bronzez cu forma ochelarilor de soare, ca-i viata ce tropaie in jurul meu doar, doar va impune ritmul sau si spiritului meu ostenit, fara motiv...sau invinetit de bataia celor o mie si una de motive..., ca-i frumos jur imprejurul fiintei mele, ca sunt prieteni dragi care ma cuprind cu elanul lor intr-un soi de halucinogena bucurie nestapanita si nu ma pot impotrivi nici sa vreau..., ca-i miros de iubire in urma fiintelor noastre ratacite prin viata ca niste gaze minuscule in polenul inconstientei absurde...Toate astea ma fac sa gandesc iarasi la fericire ca la un puzzle, cu o mie de piese, dar care cu atentia cuvenita va deveni in curand un fastuos tablou intregit de Picasso, poate...

A mirosit a victorie astazi pe terenul de tenis unde am mai gustat odata si inca odata din cupa fericirii...

Maine va fi un al meci si un alt...set de miracole va sta sa se produca , sa se desfete poate la umbra unui salcam ce-si scutura cu indarjire florile grele de trecut...

Multumim Victor...:) !!!

Cuvinte

Caut in primavara un inceput …pentru orice. N-am habar de ce, dar puzderia de culori ce-mi inunda spatiul interior, plin tot de cenusiul iernii ce inca absurd doreste, insista…sa ma umple de frig, imi creeaza o stare de bucurie aproape de beatitudine, de sideratie continua.

Imi vine sa cant in gura mare un cantec banal, sa ma arunc cu fata catre razele soarelui si el sa ma absoarba in dogoritoarea lui imbratisare, cum ai aspira intr-o secunda un fir de praf aflat pe mobila timpului trecut, acela care iti da senzatia neplacuta ca vrei sa stranuti in permanenta, devii elergic la amintiri si-ti doresti sa dai delete tuturor pozelor din care-ti zambeste un chip fericit…, uneori tamp chiar, un chip care astazi nu te mai reprezinta, culoarea ochilor este aceeasi, e drept, dar pe retina memoriei ai imprimat frustrari si neimpliniri ce-ti striga ca te-ai schimbat, te-ai metamorfozat, ai mai crescut cu un anotimp…Mai ai putin si vei da cu capul fiintei tale, de pragul de sus al lumii…Te va durea asta, cum te doare an de an frumusetea naturii simple, renascuta dupa zapezile triste, topite fie prea curand , fie prea tarziu si niciodata la timpul lor…Retina mea asimileaza bobocii florilor ce stau cuminti sa sparga cu capetele lor tuguiate si pofticioase de lumina si caldura, pojghita subtire ce-I mai tine la adapost de lumea de afara, aceea care mai devreme sau mai tarziu le va distruge frumusetea cu un vant prea tare…, rasturnandu-le pe jos semintele si coroana firava de petale simetrice si mirositoare, catifelate, dulci…, dorintelor rostite cu voce joasa, prea joasa… Uneori chiar si eu insami ma chinui sa disting in noianul de litere alfabetice ce se pun ghidus pe treaba, cuvintele intregi care ar putea da sens vietii mele… Parca trebuie sa citesc un biletel scris de mana unor prieteni putin abtiguiti, care s-au jucat cu pixul …scriind fiecare cate un cuvant, indoind foaia cu degete nerabdatoare, ca in final o propozitie sau fraza scurta, depinde cati alegem sa-l jucam, sa ne amuze copios…, aruncand in iarba de langa lacul unde ne intalnim primavara de primavara, hohote prelungi, armonioase ca o chansoneta ascultata cu sufletul pe malul Senei...

Tradare, vama, rasarit, asfintit, iubit..., visat, mare pacat... Privesc cuvintele multa vreme…ganditoare. Nu gasesc nici un sens, n-as putea sa fac nimic poetic cu ele, decat daca mai atasez o prepozitie, un alt verb…, putina actiune si mult adevar.
“ Adevarul este ca…ai inceput cam tarziu sa cauti un alt inceput…NU vezi, primavara este pe sfarsite…! “ Rad insa de replica rautacioasa a Dianei, rade si ea…si apoi nu ne mai putem opri…
“ Dar vara??? Ce spui de anotimpul asta, draga mea…???”

Nocturna...

E ora aceea la care chem visele sa ma legene in ritm de Tatal nostru, sa-mi puna pe gene praf de somn linistit si dulce, rasuflare de alint pe gatul asezat cuminte pe perna ce miroase...inca atat de idilic a dor de tine...In mine..., cu tine..., langa....noi doi, o poveste sta sa se teasa, are culori vii si pure, mult rosu aprins si galben neinceput, are vibratii inalte si zboruri de ganduri vinovate, are...densitate si suspin, curge si inunda, cere si subjuga.., doare si vindeca...are bucurie si regret, are de toate, dar nu te are pe tine...Decat acolo...in mine!

Mi-a trebuit mult sa inteleg in sfarsit ce diferentiaza o pasiune trecatoare si uneori fericit... tulburatoare..., de iubirea pura si simpla...aceea care nu cere de fapt nimic, nu are pretentii de recunoastere si nici un fel de sablon pe care sa se muleze. Pentru ca in adevar am inteles in cele din urma ca ea , iubirea, poate exista in interiorul nostru independent de prezenta sau absenta omului pe care-l iubim. Il iubim si atat. Nu trebuie sa cerem ca sentimentul sa se intoarca la noi cu aceeasi intensitate, pentru ca asta-i posibil sa nu se intample real niciodata..., doar iubim atat de diferit si la intensitati atat de schimbatoare...Nu suntem chiar noi soiul schimbatorului perpetuu ? Poti afirma vreodata ca la orice ora din zi sau din noapte iubesti la fel? Eu am orele mele de ura...crancena, cand sentimentul ca existi in interiorul fiintei, pana in rarunchi, imi sta in gat ca un os imens de peste, care incet incet imi fura aerul din plamani si ma lasa fara suflare, oriunde...Livida si singura...

Zambesc trist si-mi dau seama cat suntem de ipocriti...!!! Vrem dar... nu tot timpul, ci trist de...uneori, doar cand ne golim de noi insine si nu reusim sa mai umplem cu nimic vidul, nu ne mai suntem suficienti...si atunci cerem, strigam..., cersim, dorim...iubirea!!!

In definitiv, nu-i atat de echitabil oare...sa nu primim niciodata...destul cat sa spunem ca ne ajunge??? Pentru ce am mai lupta, ce ne-am mai dori, ce am visa si ce am implini daca am avea...TOTUL?

Raspunsul vine privind, printre genele lasate greu...peste ochii obositi..., perna frumoasa de langa mine, imbracata in matase si fir de borangic si totusi atat de...goala!!!

Dor de mare...

Daca am putea cumpara fericirea si orice lucru din lumea asta stramta si rece cu…scoicile stranse in mormanele uriase din locurile pustii de pe plaja , acolo unde nu exista decat marea in culoarea ei infinita si vantul…ce raspunde cu soaptele sale prelungi si oarbe , intrebarilor sufletului meu ce zace cu indolenta si ratacire stranie, afundat odata cu mine in nisipul prea greu de raspunsuri si de culori…! Dar ele, culorile, sunt de fapt amintirile…ce-mi bantuie in nestire fiinta rascolita si acum de apa aceasta de culoarea smaraldului desprinsa dintr-o piatra neslefuita parca…
Daca as putea cumpara marea cu scoicile acestea mari, mici…, sfaramate de furia talazurilor in zorii zilei , schelete sidefii ce ne ranesc picioarele nesimtite, semn ca nu ar trebui sa le ignoram, au fost candva atat de vii..!!! Cam asa cum ma simt si eu cand ochii mei se intalnesc cu ochii sai…, ochii marii…Fara putinta de tagada visul care-mi chinuie sufletul este casa mea de pe plaja…Acolo unde iubirile pierdute nu renasc... si intr-un fel ciudat, asta nu ma distruge, ci dimpotriva ma ridica sublim. Sub fiecare cadavru al unei iubiri se afla o parte a sufletului care se inalta, precum spiritul unui om bun…spre cer…Poate tocmai de asta ma simt mai usoara! Dupa fiecare despartire nu simt regret, ci o imensa bucurie…cum ca ei despartirii ii va urma o alta intalnire, sau...poate o revedere...Probabil ca sunt dintre cei mai fericiti…
Iubesc marea pentru ca e singurul loc unde ma pot dezbraca de mine…Pot arunca cu nonsalanta toate straiele ce in cursul anului m-au impovarat, au atarnat din ce in ce mai greu si au sfarsit prin a se dezintegra…Azi o maneca a sufletului, maine …un tricou invechit al unei amintiri din liceu…, peste o luna haina de blana sintetica a iernii cenusii traita in iubiri ascunse sub plapuma din mansarda unei case vechi, nationalizate…pana cand constat ca nu mai am ce pune pe mine…Decat eu mai sunt acolo!
Caut din ce in ce mai des salbaticia la mare…, ca o intoarcere fireasca la origini, acolo unde eram iarasi doar eu…si natura. Si am senzatia neplacuta ca oricine m-ar vedea asa despuiata, ar putea vedea in mine…, ca intr-o radiografie…toate bolile de care sufera sufletul meu…Si asta nu doresc.


Pana sa ajung la plaja asta virgina, chiar si drumul m-a fascinat fara intrerupere…Numai stuf si pasari…, din cele negre cu o dunga alba subtire, ca dunga orizontului , si ciocul lung care le da cred si puterea de a tipa in halul in care o fac…Prea puternic pentru urechile mele obosite inca de zgomotul orasului infiorator, plin de betoane si fieratanii…

Dar cand ajung pe plaja….Ma doare frumusetea cu care ma primeste marea…Da, senzatia mea este ca durerea nu vine din miscarea sa lasciva precum mersul unei femei ce se simte privita si admirata…, ci vine din neputinta de o pastra…Vine si pleaca continuu, intr-un dans ametitor al valurilor grele de spuma , de meduze si pesti ce se lupta zi de zi pentru supravietuire…, vad undita…chiar si cu ochii lor ciudat pozitionati, si cei mai multi nu se lasa amagiti de momeala…Daca am face si noi la fel cu iubirea…!! Dar noi sorbim vrajiti perpetuu din ea, din otrava si mierea sa, care se amesteca intr-o licoare ametitoare, si sfarsim totdeauna in carlig…Si intreaga noastra viata se tine intr-un fir de ata…, pe care in lupta continua pentru evadare, o incurcam rau de tot, apar acolo noduri de toate felurile, care nu vor fi dezlegate niciodata…
Care mana are rabdarea s-o faca, poate ramane in sfarsit langa mine pentru totdeauna! Dar teama-mi e…, ca asta nu se va intampla pana la capatul atei…

Strada ta...

As fi cautat fericirea pe strada unde stiam ca stai..., dar o cunostinta apropiata mi-a dat o alta adresa. Mi-a spus razand ca te-ai mutat. Curioasa peste masura, si dornica sa te caut...dupa zilele multe in care n-am stiut despre tine nimic, am urcat in masina si cu noua adresa in fata ochilor, am inceput a goni nebuneste spre strada cu pricina.

Se rasturnau in mine toate sentimentele, cand luam cate o curba mai stransa, iubirea mi se urca in cosul pieptului, parca dornica sa urce si mai sus, sa ajunga in zona corzilor vocale, apoi sa prinda o frantura de spatiu si sa iasa afara, sa tipe, sa spuna ceva..., sa azvarle din preaplinul ei si universului, de parca lui i-ar pasa vreun strop de asta.

El isi vede de viata sa, inghite continuu povesti de viata, destine banale..., obosit peste masura de rutina ce ne face din frumosi cum ne nastem...urati si prafuiti, prea putin suportabili, ignoranti si frustrati...

Incepuse un blues rock, unul dintre cantecele acelea grele pe care le ascultam in trecut la un colt de strada, undeva intre blocurile comuniste, unde ne strangeam cativa rock-eri mai plini de personalitate...si brusc mi s-au umplut ochii de lacrimi. Voiau ele sa coboare cu orice pret pe obrajii mei supti de nesomn...si le-am lasat! Un semafor..., apoi inca unul....si luminile orasului se contopeau in mintea mea cu acordurile chitarii aceleia maiastre, care reusea sa scoata din mine tot ce incercasem mestesugit sa ascund, de durere..., de rusine...

Gata! O fereastra si...profilul tau...in penumbra mi-a dat un prim impuls. Sa cobor repede si sa sun la sonerie. Doar ardeam de dor...El fusese vinovat pentru noptile mele albe si zilele absente, care treceau si tot treceau. Apoi cuvinte, gesturi...si intamplari din trecutul nostru impreuna au inceput a se preumbla prin fata ochilor mei, inca incercanati si numarul zilelor pline de tacere mi-au pus frana ...Accelerasem singura , desi in masina aceea a trecutului fusesem amandoi, eu la volan, nu stiu de ce...si tu...cu ego ul tau cu tot, numai in dreapta, pasiv..., minunat de pasiv, fascinant de pasiv..., crud, irezistibil...de pasiv, ca un fruct perfect de vara, ce atarna cu frumusetea lui nepermisa, in culoarea sa perfecta, ireala...si asteapta sa fie cules...Eu am facut-o! Te-am cules din cosul cu bunatati al vietii si apoi...mi-ai lasat un gust amar...cat tot pelinul din lume!

Umbra ti-a disparut din cadrul geamului...si luminile casei s-au stins rand pe rand. Am ramas o vreme cu ochii atintiti spre fereastra aceea...Nu mai puteam distinge nimic, degeaba ma chinuiam. De fapt nu mai puteam zari nimic din tine, decat daca o faceam prin efractie...si-mi era clar ca astfel de iubire nu eram pregatita sa port in mine! Te-am putut iubi cu teama, cu lacrimi de regret ca vreau tot timpul mai mult decat poti da tu vreodata, nu mie..., ci oricui..., te-am putut iubi cu toate diferentele acelea care altadata m-ar fi aruncat intr-un colt opus al vietii, te-am putut iubi...cu tacerile tale nesfarsite si cu ciudateniile firii tale de...artist, te-am putut iubi cu tot ce-ti apartine, dar nu mai pot iubi...fara sa-ti apartin! Clar ca buna ziua..., tu nu mai existi de fapt pe nici una din strazile orasului astuia...

Am aprins farurile masinii si cand sa pornesc catre casa...ecranul telefonului mi s-a aprins..." sa nu uiti de ziua de maine! avem prima lectie de salsa..., strada este..."