Parca ieri era… Ma plimbam pe una din stradutele inguste si fermecatoare ale Montmartre-ului si inconjurata de ganduri din toate partile, am neglijat ultimul flasnetar din cartier, doamna aceea cantacioasa cu ochelari caraghiosi, care nemultumita de bacsisul pe care l-am scos si i l-am dat in graba, m-a apostrofat razandu-mi cu toata fata sa de bufon in dizgratie…” cam putin , cam putin…”, mi-a strigat si cativa trecatori curiosi s-au intors sa ma priveasca. Nu m-am putut supara, fiindca modul sincer in care si-a exteriorizat nemultumirea…m-a dezarmat si am realizat atunci cat de simple ar fi cele mai complicate dintre lucrurile pe care le hiperbolizam in mintile noastre, prea critice cu orice…, daca le-am stinge in noi, cum faci cu o tigara ajunsa la filtrul sau, care-ti arde buzele.., si am zambit, fiindca de multa vreme as fi vrut sa simplific si eu ecuatia aceea in care necunoscutele principale eram…dragul meu…, noi doi…
Atunci te-am sunat…, bla…bla… se intampla sa ai cateva ore libere….
“ hai sa facem o nebunie azi…, e prea primavara sa nu ne parfumam din cap pana-n picioare cu viata trepidanta…Putina adrenalina o sa ne mai ridice moralul, ce zici??” Pai in definitiv asta erai tu…nebunul etern, mereu in cautare de inedit, de senzatii tari si te vartejuri periculoase…As fi putut sa te refuz?
Dupa ce am inchis insa, nu m-am putut abtine sa nu ma asez brusc pe ceva…si neavand altenativa, am facut-o pe caldaramul rece…Mi-am dat seama ce efect aveai asupra mea…Numai ascultandu-ti vocea ametisem pur si simplu ca o musca picata din greseala intr-un pahar de tarie…si un tremur usor a inceput a pune stapanire pe corpul meu…Si m-am infuriat. Nu efectul asta as fi dorit sa-l ai asupra mea…
Asa m-ai gasit atunci, in ziua aceea…nu prea indepartata de amintirile mele sterse, estompate, uitate…Cam toate aveau in mine aceeasi soarta, intai explodau, apoi ardeau, apoi…se stingeau si in cele din urma…dispareau. Pentru tine insa, cea mai ardenta dintre toate, nu gasisem substanta miraculoasa care sa te faca sa te volatilizezi…Intrebam in piete, pe la vanzatorii ambulanti, pe la vrajitorii doxati…peste tot cautam disperata antidotul de tine…
El a venit insa, in cel mai neasteptat moment…Ne-am luat de mana si ne-am scurs pe strazile pe care cautam inca, o urma de Van Gogh, un strop de Renoir…
Parcul de distractii ne-a absorbit intr-o secunda cu efervescenta sa, parca eram o pastila intr-un pahar cu apa…, cateva acadele cu forme ciudate, mi-ai cumparat o bratara cu Frumoasa din padurea adormita, l-am privit pe Pinocchio din masinuta mea prea mica, ma strangeau sandalele si parul imi intra in ochi, furandu-mi peisajul…
Dar tu….Eh, tu…erai fericit!
Te-ai imprietenit cu Pocahontas, fiindca ea era pe bune, foarte exotica si cu un zambet irezistibil…si intr-un final am ajuns si la montagne russe…
Mai ajunsesem in perimetrul lui si cu alte ocazii, dar aveam probleme serioase :) cu inima si eschivandu-ma si fentand situatia, de fiecare data am evitat sa urca acolo …prea sus, unde tu aveai de fapt casa…Cu pletele in vant, cu inima in gat, cu…sangele pulsandu-ti ca o pompa defecta…acolo locuiai cu spiritul tot timpul tau…si cum stiam ca poti scapa de o frica numai prin simplul fapt al infruntarii ei directe, am legat centura, mi-am strans parul in esarfa ce o purtam la gatul prea gol si …nu m-am mai gandit la nimic…
Eram in fond, noi doi ….si vantul…
La inceput…m-am speriat si inima mea a luat-o la galop, am tipat disperata, apoi…placerea si-a facut loc vinovata, adoram faptul ca nu mai pot distinge nimic, dar absolut nimic din ceea ce se afla in josul nostru, nu mai puteam gandi, pentru ca mintea mea se afla in mixerul cu senzatii noi si ii placea al naibii de tare sa fie invartita iar si iar…, dar vezi tu…a durat cateva minute….Doar atat!
Cand am aterizat iarasi pe pamant …eu aproape ca radeam cu gura pana la urechi, dar tu…te uitai deja spre un alt montagne russe... “ daca ai rezistat in asta…, vei rezista in oricare…altul, oricand…”
De ce a trebuit sa spui asta, nu stiu… Cu doua, trei cuvinte sincere, pana la urma…ai destramat vraja de dupa…, aceea care ma patrunsese insidios cu pericolul sau, cu frumusetea sa…, cu senzatiile acelea unice, ce-mi picurau in suflet precum boabele din roua diminetilor mele, pe care piciorul tau grabit le lua pe talpa sa si apoi le strivea…din neatentie, din graba…
Adevarul m-a izbit cu puterea unui talaz in zorii unei zile mai negre in largul marii noastre…
Eu nu mai doream sa stau sus, cu tine de mana, dar…in bataia vantului neserios…Acum raceala caldaramului din Montmartre imi placea mai mult decat orice, doream sa simt iarasi pamantul sub picioarele mele goale si nesigure inca, tremurand inca….din cauza zborului neasteptat…
Si ti-am soptit melancolic la ureche…
“ de fapt, nu suport inaltimea…, ar fi trebuit sa stii asta pana acum…!! “ Tu ai ras, si nu m-ai bagat in seama, dar…din ziua aceea, incursiunea noastra impreuna…in vazduh.., s-a incheiat…
