Te visez in camere de hotel, ma astepti rabdator si insingurat, iti sprijini capul greu si frumos pe palmele mari, acelea pe care de atatea si atatea ori le-am visat deschizand porti pe pielea mea, fiecare deget o cheie, fiecare mangaiere alungare de singuratati cuibarite-n mine..., le luai rand pe rand si le transformai in zboruri de cocori in miez de iarna..., toate inalte, toate zdrobitor de reusite, fiecare sarut, un gand de nemurire, nemurim in iubire... Rasucim pe asternuturi imaculate, vinovate ganduri si ma doare ca nu-i lumina in dragostea aceasta nascuta din nimic, ca-i hau, ca-i departare... As vrea sa o apuc de umeri si sa fac punte intre lumile noastre, sa construiesc cu pasii si mainile-mi fragile, pod peste distante..., sa construiesc din zambete, casa in care sa putem trai doar noi doi, singuri, pana la sfarsitul dragostei noastre... Departe, aproape? Cine poate sti? Cine poate masura iubirea, pana unde poate ajunge si cat poate sa dureze? Numai cata nemurire un suflet, stie...
Te visez si totusi nu te pot trai...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu